Așa cum spuneam într-o postare anterioară viața unui cuplu traversează câteva etape. Prima, presupune „întâlnirea” celor doi, etapă în care are loc verificarea mai mult inconștientă a compatibilității cu celălalt la nivel mental, emoțional, corporal și spiritual. A doua etapă, cuprinde idealizarea celuilalt și tendința de separare a cuplului, crearea unui micro-Univers perfect al celor doi. Mai devreme sau mai târziu, cuplul trebuie să se confrunte cu realitatea din afară și cei doi, fără să își dorească acest lucru, se implică în „lupta pentru putere” – a treia etapă. Suntem la această etapă atunci când începem să observăm sau și mai rău „să vânăm” diferențele – cum, prin ce celălalt este diferit de noi și apoi încercăm să îl influențăm și să îl convingem că ceea ce credem noi este valid, adevărat. Iar dacă celălalt este de acord cu noi, „ei, atunci chiar mă iubește!”. Prin urmare, un alt mit des întâlnit în cupluri este „Adevărul și bunele intenții ne vor salva!”.

Lupta pentru adevăr

Fiecare dintre noi este o ființă unică și de aceea avem o percepție unică asupra realității. Adică în cadrul tuturor experiențelor de viață noi ne dăm seama și decidem ce este adevărat și ce nu. Și, cum suntem ființe umane, nu-i deloc ușor să ne punem la îndoială percepția asupra realității, care a fost construită în timp și cu atât efort. Astfel, în discuțiile aprinse cu partenerul noi încercăm mai degrabă, într-un un mod sincer, să-l facem pe celălalt să înțeleagă realitatea noastră, celălalt încearcă același lucru cu noi, iar de-aici rezultă dinamica toxică întâlnită în cuplurile nefericite prinse în lupta „Cine are dreptate și cine nu?”.

„Ți-am explicat de 10 ori, iar tu nu ai înțeles încă nimic!” sau „Parcă stabilisem ceva, de ce iar vorbim despre aceasta? De ce ții neapărat să agiți iar apele?” sau „De ce îți este atât de greu să fii de acord cu mine?” Lupta pentru adevăr este o tentație irezistibilă și cred că nimeni nu e fără de păcat la acest capitol. Cine nu a luptat în cuplu măcar o dată pentru adevăr: „Ba, eu dreptate!”. Apoi, dacă celălalt „insistă să se certe cu noi, insistând pe adevărul său”, treaba devine serioasă și ne întrebăm la un moment dat dacă partenerul nostru e sau nu de bună-credință? De parcă adevărul sau buna-credință ar fi garantul fericirii. Ei, iată! – nici deținerea adevărului și nici bunele intenții nu salvează cuplul.

Bunele intenții

Un aspect curios este că în disputele din cuplu deseori sunt pomenite cuvintele „ești un manipulator” sau „vrei să mă manipulezi?”. Adică, insistența celuilalt de a ne convinge că are dreptate este interpretată ca fiind manipulare. Pe de o parte manipulatorii patologici reprezintă 2-3% din populație, deci este puțin probabil să avem ghinionul de a ne fi îndrăgostit de un „manipulator profesionist” (încadrarea unei persoane în această categorie presupune însumarea mai multor factori, nu doar insistența de a-i da dreptate); pe de altă parte, ceea ce cred că ne determină într-o confruntare să-l numim pe celălalt manipulator este sentimentul nostru de neputință, devalorizare, poate chiar rușine pentru că „vezi-Doamne, nu dețin eu adevărul suprem”, nu sunt eu Înțeleptul/Înțeleapta cuplului.

Iar din acestea putem trage 2 concluzii: 1. E omenesc să nu le știm pe toate, de aceea s-a inventat prietenul Google, și, 2. E omenesc să îl acuzăm pe celălalt de rea-credință sau manipulare atunci când nu răspunde așteptărilor noastre sau că nu este de acord cu noi. Dar, după ce focul disputei a trecut, revenind în contact cu realitatea ne dăm seama că în majoritatea cazurilor fiecare dintre cei doi parteneri este bine intenționat și face tot ce îi stă în putință, potrivit convingerilor sale, pentru ca relația să funcționeze cum trebuie. Și cercetările demonstrează aceasta ;). Cu cele mai bune intenții, fiecare încearcă să îl convingă pe celălalt că are dreptate, de legitimitatea părerii sale. Și, tot cu bune intenții, fiecare încearcă să arate că, de fapt, celălalt nu are dreptate.

Făcând totul conform ideilor noastre, lucrurile vor merge bine în cuplu?

Este o iluzie să credem că, făcând totul conform ideilor noastre, lucrurile vor merge bine în cuplu. De ce? Deoarece cuplul este ceva creat de 2, nu de 1. Iar, plecând de la ideea că relația de cuplu este spațiul dintre cei doi, simbolizat printr-o eșarfă, atunci contribuția fiecărui partener (acțiune, emoție) se pune la jumătatea distanței dintre cei doi, în mijlocul eșarfei, urmând ca celălalt să primească, să accepte ceea ce vine de la noi sau nu, adică să refuze. Cu alte cuvinte, evităm să-i dăm celuilalt senzația că îl/o manipulăm sau că „adevărul nostru este mai adevărat decât adevărul celuilalt” atunci când ceea ce spunem sau facem poziționăm „între noi doi” și nu „îi punem celuilalt în brațe” părerea noastră. Punând lucrurile la mijloc oferim celuilalt libertatea de „a primi” sau de „a refuza” ceea ce vine de la noi.

Adevărul verificat de timp

Mult timp oamenii au crezut că au dreptate atunci când spun că Pământul este plat. La fel, pe adevăr s-a bazat și inchiziția când a executat mii de „vrăjitoare”. La fel, feministele își cer dreptate atunci când acuză patriarhatul că le-a dominat de a lungul istoriei, iar în opoziția lor se naște ideea că feministele inventează noi și noi probleme. Prin urmare, intenția bună nu trebuie confundată cu adevărul.

concluzie

Dobândim armonie în cuplu atunci când înțelegem că totul se rezumă la percepție și că orice percepție este subiectivă, că percepția fiecăruia nu-i decât o privire parțială asupra realității, fiind totuși o percepție valabilă și demnă de luat în seamă și de respectat. Partenerii într-un asemenea cuplu nu asociază percepția cu persoana respectivă, adică fac distincție între vorbele și acțiunile unei persoane și felul ei de a fi. Astfel, fiecare este în măsură să creadă în bună-credință a celuilalt, chiar și atunci când acesta îl contrazice, îl critică sau greșește.