Fericire – subiect tabu

De câte ori ne gândim la fericere? Nenumărate. Cât de des vorbim despre fericire? Hmm, destul de rar. Cred că Fericirea este un Subiect Tabu pentru că mereu parcă ar trebui să ne demonstrăm nouă înșine sau celorlați ce alegem: să fim pozitivi sau să fim sinceri? Grea alegere. Ne este oare frică să recunoaștem că fericirea, ca orice pe lumea asta are un aspect dual: e frumos să fii fericit, dar se dobândește cu greu și implică un proces de creștere personală care nu este nici rapid, nici ușor, nici ieftin și nici liniar?

Fericire. Este un cuvânt înșelător de aceea este un subiect tabu

Chiar domeniul care s-a dezvoltat pentru a studia legile sale, Psihologia Pozitivă, a ales o etichetă unilaterală. Pozitivă. A vorbi despre fericire, în sensul său cel mai adevărat presupune să nu ne concentrăm doar asupra aspectelor pozitive. Cuvântul fericire, în sine, însemna inițial noroc, șansă și prosperitate. Aceasta sugerează că este cel mai bine să privim lumea prin ochelari cu lentile roz. Dar, cred că este bine ca ochelarii să ne ofere o viziune mai clară, mai aproape de realitate. Cu asemenea ochelari vedem rănile adânci și negrul este negru!

Fericirea este tabu pentru că ne este greu să ne acceptăm partea de umbră

A vorbi doar depre partea pozitivă este ca și cum am lua în considerare doar o parte a unei monede cu două fețe. Lumina este întotdeauna însoțită de umbră; cel mai mare val de aici, înseamnă cea mai scăzută maree dincolo. Polaritatea există și nu poate fi ignorată; orice suiș are și un coborâș, fiecare nord are sudul său. La fel și fericirea – trebuie privită mult mai holistic; o lacrimă și un zâmbet.

Adevărata fericire nu se referă la o stare de beatitudine idealizată, această stare nu implică faptul că o persoană plutește în aer (cu toate că este resințită ca o stare de curgere, de aliniere interioară, de flow), extaziată nonstop.

De multe ori însă fericirea este mimată (Fake it till you make it) – zâmbete sintetice înghețate pe față, prea mulți dinți expuși, într-o stare de negare fatală, chiar și când lumea se prăbușește în jur. Asta nu este o stare de fericire, este o stare profundă de tristețe, poate depresie sau poate însingurare.

Mulțumirea = fericire?

Mulțumirea cred că este un termen foarte apropiat celui de fericire, fiind înrădăcinat în conținut, în ceea ce este în interior și chiar presupune acceptarea suișurilor și a coborâșurilor norocului și ale bunelor auspicii. Un eveniment negativ, o boală, o deprivare, o pierdere, poate, în fapt, să se dovedească a fi în cele din urmă un lucru care ne-a adus o înțelegere superioară. De fapt, cred că Fericirea este un Subiect Tabu pentru că mereu parcă ar trebui să ne demonstrăm nouă înșine sau celorlați ce alegem: să fim pozitivi sau să fim sinceri? Grea alegere.

De ce este o alegerea grea? Pentru că a fi sincer și vulnerabil nu este prea cool astăzi. Dificultățile și privarea sunt cenușa din care cresc noi părți ale noastre și, lăsând timpul să-și facă treaba și, urmărind să căpătăm o viziune cât mai amplă asupra lucrurilor ne vindecăm, iar zilele întunericului încep să strălucească în lumina sensului și a scopului.

Încercările și necazurile sunt ghizi dificili, dar necesari

Sufiții arată calea în această direcție atunci când își definesc propria religie drept „sentimentul de bucurie din momentul bruștei dezamăgiri”. Sună paradoxal! Și de ce tocmai bucurie? Datorită încrederii că dintr-o dezamăgire se naște ceva nou. Și asta este ce știu oamenii cu adevărat fericiți: durerea și tristețe, dezamăgirea și pierderea, fac parte din viață; încercările și necazurile sunt ghizi dificili, dar necesari.

Preferăm să pictăm doar pasteluri

În filmul Bruce Atotputernicul (titlu original: Bruce Almighty), Dumnezeu îi dă lui Bruce posibilitatea de a arunca o priviree asupra modului în care funcționează cu adevărat lucrurile. Pentru cei care nu au văzut filmul, Bruce a primit puterea lui Dumnezeu de a răspunde la rugăciuni și, din lene și pură ignoranță, el răspunde favorabil la toate rugăciunile. Într-un caz, el conferă unui băiat care a fost agresat la școală puterea de a-i bate pe cei care l-au chinuit.

Dar, datorită turnurii evenimentelor dată de intervenția lui Buce, băiatul respectiv devine luptător de lupte corp la corp, în loc să devină poet, împlinindu-și chemarea autentică. De aici un adevăr pe care de multe ori îl ignorăm: „Pentru a picta un astfel de tablou, e nevoie să folosești și niște culori închise”. Preferăm să nu acceptăm partea noastră întunecată și preferăm să pictăm doar pasteluri. Dar oare așa este viața cu adevărat – în pasteluri?

Trandafirul sărbătorește prin pierderea petalelor sale, iar norul sărbătorește prin lacrimile sale. – Rumi

Preferăm să fim distrași decât deranjați

Mulți dintre noi suferă de o dependență profundă și distructivă – dorința de a scăpa de dificultăți, dorința de a evita durerea –, crezând că duc o viață liniștită ea e plină de disperare. Încercările ne șlefuiesc și, fără această șlefuire, viața devine plictisitoare, iar noi nu evoluăm. Alcoolul și drogurile ne amorțesc simțurile, televizorul și telefonul ne deconectează de noi înșine și de la ceilalți. Preferăm să fim distrași decât deranjați. Și facem totul pe invers: atunci când suntem deranjați avem șansa de a învăța ceva, acceptând forța instructivă pe care durerea separării și a pierderii o are de oferit.

Presiunea face din cărbune un diamant

De cele mai multe ori alegem drumul cel mai cunoscut, dar drumul puțin umblat și dificil nu poate fi evitat la nesfârșit: evitarea suferințelor în prezent asigură faptul că vom avea de suferit în viitor, fiind presați și încolțiți de probleme la un moment dat. Evitând o discuție dificilă, ignorându-ne adevărata chemare pentru mai mult confort și siguranță, nerealizând anumite îndatoriri – starea de ușurare va fi de scurtă durată, dar rezultatul trist poate fi o viață trăită pe jumătate. Dar durerea văzută în lumina perspectivei se dezvăluie ca un cadou.

Ahh, iluzia că totul se poate, e ușor și suntem atotputernici

Ascultând discursuri motivaționale, de cele mai multe ori devin sceptică atunci când aud expresii de genul:

Da, se poate!

Poți pentru că ești special/ă!

Poți deveni o altă persoană chiar acum!

Dar o experință de viață trăită cu sinceritate ne poate dovedi faptul că:

Uneori chiar nu se poate! Suntem oameni care întrupăm un Univers, dar nu suntem atotputernici, atotștiutori. Și este semn de maturitate sa îți cunoști și respecți limitele. 

Fiecare dintre noi este unic! Și adevărata putere cred că rezidă în a ști ce te face unic (prin ce te diferențiezi de ceilalți? – ar spune un coach), ce te face uman, care îți sunt resursele, care îți sunt umbrele, ce ești dispus să faci pentru a scoate la iveală întregul tău potențial?

Fericirea nu este o oportunitate care ți se oferă o singură dată în viață! Fericirea este un proces care trezește mulțumire știind că ești pe drumul cel bun și bucurie chiar dacă încă nu ai ajuns la destinație. Creșterea, devenirea fac și ele parte dintr-un proces care de multe ori coincide sau decurde dintr-un parcurs de vindecare. Parcurs care nu este nici rapid, nici ușor, nici ieftin (aici nu mă refer doar la bani, ci și la resursele interioare disponibile) și nici liniar.

Da, s-ar putea să nu se poată! Și acesta este un lucru bun, pentru că din limitare, din pierdere, apare perspectiva, orientarea, aprecierea, mulțumirea și …fericirea.

Care o fi Secretul?

Vorbind despre fericire inevitabil mă gândesc și la cartea Secretul. Nu aș vrea să minimizez viziunea pe care o prezintă întreg acest concept, dar nu e suficient doar să crezi, doar să gândești – trebuie să și faci ceva concret înspre realizarea obiectivului tău. Când ești înfometat este absurd să te uiți la poze frumoase cu mâncare așteptând să simți cum stomacul îți transmite senzația de sațietate. Sau dacă ai 150 cm, oricât ți-ai dori nu te poți încadra în criteriile fotomodelelor de 180 cm.

Convingerea mea este că noi reușim într-o oarecare măsură să contribuim la realizarea propriei realități atunci când mentalul, emoționalul, latura noastră spirituală sunt sincronizate, perfect aliniate; starea legată de trecut-prezent-viitorul nostru este în armonie.

Pentru a-mi explica punctul de vedere aș putea să folosesc încă o analogie: relația dintre mindfulness și psihoterapie. Meditând putem atinge o stare de liniște, de împăcare, însă doar înțelegerea care vine datorită unui travaliu terapeutic ne poate ajuta cu adevărat să integrăm o anumită experiență. Meditația creează un spațiu de vindecare, aducând alinare, iar psihoterapia umple acel spațiu cu înțelegere, aducând întregire. Meditând operăm la nivel ideatic, psihoterapia include zona ideilor, dar include și corpul (eul somatic), mintea (cogniția), emoțiile, credințele moștenite și dobândite etc.

Admite că există un plan mai bun

Și mai este încă ceva, atunci când spunem că știm exact cum arată fericirea s-ar putea să descoperim că divinitatea/Universul are un plan mai bun. Deci să fim deschiși sau detașați sau suficient de maturi încât să acceptăm viața și sub aspectul ei imprevizibil.

Fericirea nu este un dat, nu este un dar, este un proces. În practica artelor marțiale, în Zen se spune că adevărata măiestrie rezidă în precizie, care implică maximă concentrare, dar reușești să faci aceasta doar dacă ești perfect relaxat, detașat de scopul pe care îl urmărești. La fel este și cu fericirea.

Noi nu devenim fericiți concentrându-ne asupra fericirii, căutând-o cu înfrigurare. Concentrându-ne în schimb pe ceea ce este adevărat, pe ceea ce este bine și drept, fericirea apare apoi ca o consecință firească. Este drept și bine să petrecem mai mult timp cu familiile noastre, să ne dedicăm unui scop mai înalt, prin care să ne exprimăm pe noi înșine în mod autentic, unic și sincer?

 

Inspirat din Manual de folosire a vieții cu dialoguri între Frică și Adevăr, de Tom Shadyac, regizor și producător american.

Lasă un comentariu