Sinapsa socială – explicația faptului că al nostru creier este un organ social de adaptare

Când renunț la ceea ce sunt, devin ceea ce aș putea fi. ‒ Lao Zi

Sinapsele sunt regiunile de contact dintre doi neuroni

Aceste spații neuronale – sinapsele – nu sunt goale, ci sunt umplute de o varietate de substanțe chimice care se angajează în interacțiuni complexe care au ca rezultat transmiterea influxului nervos de la o celulă la alta sau transmisie sinaptică. Această transmisie sinaptică stimulează fiecare neuron să supraviețuiască, să crească și să fie sculptat prin intermediul fiecărei experiențe.

De fapt, activitatea din cadrul sinapselor este la fel de importantă ca și ceea ce are loc în interiorul neuronilor înșiși. Neuronii se activează și se influențează reciproc prin multiple mesaje biochimice. De-a lungul timpului, rețelele neuronale și respectiv transmisiile sinaptice s-au dezvoltat din ce în ce mai mult pentru a satisface nevoile tot mai mari ale unui creier complex.

Spațiul dintre noi

Folosind exemplul de mai sus, psihologul american Louis Cozolino, autorul cărții The Neuroscience of Human Relationships. Attachment and the Developing Social Brain (2014), afirmă că atunci când zâmbim și ne salutăm, aceste comportamente sunt transmise prin spațiul dintre noi.

Aceste mesaje sunt primite de simțurile noastre și transformate în semnale electrice și chimice în cadrul sistemelor noastre nervoase. Aceste semnale interne generează modificări chimice, activare electrică și noi comportamente care, la rândul lor, transmit mesaje înapoi în sinapsa socială.

Sinapsa socială – un spațiu plin de mesaje văzute și nevăzute

Sinapsa socială este spațiul dintre noi – un spațiu plin de mesaje văzute și nevăzute și mediul prin care suntem conectați unii de alții pentru a forma împreună organisme mai mari precum familiile, triburile, societățile și specia umană în ansamblu (Cozolino, 2014). Deoarece experiența noastră ca și individ este trăită la limita acestei sinapse și pentru că atât de multe elemente ale comunicării au loc în afara controlului nostru conștient, această legătură este în cea mai mare parte invizibilă pentru noi. Cozolino afirmă că modul în care oamenii interacționează, se conectează și crează relații este asemănător cu procesele neuronale.

Explicația neurologică a influenței reciproce

O altă ipoteza înaintată de către Cozolino pleacă de la modelul neuronal de schimb de informații pe trei niveluri secvențiale numite sisteme mesagere (messenger systems). Acestea sunt:

(1) comunicarea prin intermediul sinapselor care

(2) modifică biochimia internă a celulei, care, la rândul său,

(3) activează ARNm (acid ribonucleic mesager, materialul care transformă proteinele într-o structură nouă a creierului) și sintetizează proteinele pentru modificarea structurii celulare.

Acest proces este responsabil pentru modificarea creierului în urma experienței. Aceste trei niveluri ale schimbului de informații are loc și între indivizi. Cu alte cuvinte, atunci când interacționăm, noi ne influențăm reciproc starea biologică internă și ne influențăm modificările creierului pe termen lung. Acesta este, în esență, modul în care iubirea devine trup, spune Louis Cozolino.

Creierul se dezvoltă datorită interacțiunilor cu ceilalți

Ca orice sistem viu – de la neuroni la ecosistemele complexe – creierul depinde de interacțiunile cu ceilalți pentru a supraviețui. Dezvoltarea creierului depende de îngrijitorii și persoanele dragi. Prin urmare: Creierul este un organ social de adaptare construit prin interacțiunile cu ceilalți. Și, nu există un singur creier uman ‒ creierele există doar în cadrul unei rețele pe care o formează împreună cu alte creiere.

Cu alte cuvine, creierul nostru este un organ al adaptării și al supraviețuirii, proiectat pentru a acționa cât mai rapid cu putință, utilizând o cantitate minimă de informație. Creierul excelează în a trage concluzii în plan inconștient și în a modela, în baza lor, experiența conștientă, astfel încât să consolideze convingerile pe care deja le deținem.

Spre deosebire de creier, mintea noastră s-a format mult mai târziu pe scara evoluției. O bănuială științifică ne spune că, în vreme ce creierul este un organ social, mintea este produsul mai multor creieri aflați în interacțiune (Cozolino și Davis, 2020).

Avem un creier social – care sunt consecințele?

Consecințele faptului de a avea un creier social sunt foarte variate; printre ele se numără și faptul că multe concepte pe care le pe privim ca fiind reale în mod obiectiv – cunoașterea, memoria, identitatea și realitatea ca atare – sunt, în mare parte, constructe sociale. Unul dintre motivele pentru care lucrurile ne par ca fiind mai reale atunci când le experimentăm împreună cu ceilalți este faptul că experiența realității este în primul rând, un fenomen de natură socială.

Acest aspect este demonstrat de metodologia psihodramei care i-a prevăzut pe auxiliari și pe cei din auditoriu ca martori ai experienței. Iar copiii demonstrează acest aspect într-o manieră foarte directă, ori de câte ori, ne spun „Uite, uite!”, invitându-ne să îi privim cum au reușit să facă ceva extraordinar.

Creierul nostru social ne permite:

  • să ne conectăm la cei din jur,
  • să ne conectăm la mintea grupului și
  • să ne reglăm reciproc stările de spirit.

Pentru a tolera anxietatea generată de schimbare, trebuie să putem să ne simțim în siguranță – fapt pentru care calitatea relației terapeutice este vitală pentru succesul oricărei forme de terapie. Atașamentul sigur față de terapeut activează, de asemenea, stimuli-cheie ai neuroplasticității, cum ar fi scăderea nivelului de cortizol care inhibă funcția hipocampului, sinteza de proteine și învățarea de lucruri noi[1].

Importanța calității relației mamă-copil

Centralitatea relației mamă‒copil este reflectată în proverbul evreiesc care afirmă: Dumnezeu nu a putut fi peste tot și, prin urmare, a făcut mame. Știința a confirmat faptul că legătura dintre mamă și copil determină puternic capacitatea de dezvoltare și adaptare a creierului.

Impactul mamei asupra creierului copilului său este extraordinar de profund; interacțiunile timpurii construiesc rețele neuronale și stabilesc conexiuni biologice care pot dura o viață. Un proverb anonim spune: A avea un copil înseamnă a descoperi o bucată din inima ta în corpul altuia. Atât timp cât este vorba despre o relație – schimbările se produc în ambele sensuri. Prin urmare, maternitatea, de asemenea, declanșează procese importante în corpul mamei. Creierul ei este stimulat să se schimbe și să se remodeleze.

Mintea noastră este mai aptă pentru schimbare atunci când se conectează la alte minți

Atunci când avem martori la activitatea noastră, sunt activați neuronii-oglindă și circuitele neuronale care ne fac mai conștienți de ceilalți și de noi înșine și ne reafirmă identitatea. Importanța conectării creierului nostru în interiorul sinapsei sociale pentru succesul terapeutic constituie, probabil, motivul pentru care calitatea relației client-terapeut (percepută prin prisma clientului) prezintă cea mai puternică corelație pozitivă cu succesul tratamentului, mai puternică decât orice altă variabilă studiată (Cozolino și Davis, 2020).

Cadrul terapeutic favorizează neuroplasticitatea

Psihoterapia propune un eficient cadru interpersonal pentru dezvoltarea plasticității neurale și pentru învățarea social-emoțională. Terapia se concentrează pe conectare emoțională, activarea creativității și spontaneității, pe căldură, acceptare și feedback constructiv necondiționat, minimizând astfel nevoia clientului de a aborda o atitudine defensivă și maximizând expresivitatea, nevoia de explorare și capacitatea de asumare a riscurilor. Procesul psihoterapeutic ajută foarte mult clientul să-și developeze propriile gânduri și emoții.

Nu este suprinzător faptul că aceste caracteristici valorificate prin psihodramă (metodă terapeutică dezvoltată de către J.L.Moreno) o fac foarte ușor de îndrăgit: odată ce ai pășit în spațiul scenei îți dorești să revii acolo iar și iar. De asemenea, un argument în plus este și faptul că psihodrama este un instrument foarte bun în lucrul terapeutic cu copiii.

Științe cu obiective de studiu comune

Neuroștiința[2], împreună cu neurobiologia interpersonală[3], neuroștiința socială[4], neuroștiința afectivă[5] și sociofiziologia[6] se numără printre domeniile care încearcă să conecteze științele biologice și cele sociale. La ora actuală foarte mulți cercetători împărtășesc scopul de a înțelege indivizii în contextul relațiilor în care ne-am născut, în care ne dezvoltăm și în care ne trăim viața.

De la materie-creierul, la energie-procesele psihice

Părinții, educatorii și terapeuții, în mod tradițional, au acordat prea puțină atenție creierului. Mai sunt terapeuți care spun că psihoterapia este o artă și că modul în care funcționează creierul nu are relevanță pentru munca lor. Creierul este un tezaur de informații despre modul în care funcționăm, de ce suntem capabili și de ce acționăm într-un anume fel; el deține multe secrete despre cum ne putem cunoaște mai bine pe noi înșine și cum ne putem îmbunătăți metoda noastră psihoterapeutică.

Conexiunea la rang de principiu de viață

Aș vrea să închei acest articol prin a menționa faptul că în cultura japoneză conexiunea este profund înrădăcinată și convingerea lor este că sănătatea mintală este reflectată în interdependență: o stare de a fi în care primim îngrijire de la ceilalți și acordăm îngrijire în schimb. Din această perspectivă, boala mentală rezultă dintr-o deconectare, izolare de ceilalți și o retragere în egoism.

[1] Cercetările lui Louis Cozolino au demonstrat, de asemenea, faptul că legătura terapeutică puternică intensifică funcționarea metabolică, responsabilă pentru viteza fluxului sangvin, cantitatea de oxigen disponibilă și procesarea glucozei, acțiuni ce favorizează învățarea de lucruri noi.

[2] Neuroștiința se ocupă de studiul modalității prin care creierul susține procesele mentale.

[3] Neurobiologia interpersonală se ocupă de studiul modalităților prin care comportamentul nostru influențează emoțiile, biologia și tiparele mentale ale celor din jur.

[4] Neuroştiinţele sociale studiază mecanismele fiziologice, neurobiologice şi hormonale care stau la baza comportamentelor sociale şi a relaţiilor interpersonale.

[5] Neuroștiința afectivă studiază mecanismele prin care creierul generează răspunsuri emoționale.

[6] Sociofiziologia este sociologia fiziologică, studiază partea fiziologică a interrelațiilor umane (și a altor animale).

Lasă un comentariu