Neuronii-oglindă – explicația conexiunii empatice

Experiența este o intervenție de natură biochimică. ‒ Jason Seidel

Să începem cu începutul – Mintea care interpretează

Cea mai des întâlnită opinie despre minte ‒ cel puțin în cultura occidentală ‒ provine din filosofia lui Descartes[1] și privește mintea și sinele ca act de gândire solitar, privat, individual, celebrul cogito ergo sum (gândesc, deci exist). De-a lungul anilor însă, au apărut numeroase dezbateri cu privire la valabilitatea acestui curent de gândire. Astfel, alți filozofi, printre care Wittgenstein[2], anumiți fenomenologi existențialiști și anumiți filosofi japonezi, au subliniat legătura directă dintre percepția noastră și stările mentale ale altor oameni. Amintesc aici dictonul lui Merleau-Ponty[3]: Trăiesc în expresia facială a celuilalt, așa cum îl simt trăind în a mea. În aceeași ordine de idei, Wittgenstein a spus: Vedem o emoție… Noi, nu vedem contorsionări faciale și tragem concluzia că el simte bucurie, mâhnire, plictiseală. Descriem imediat că acea față e tristă, radiantă, plictisită, chiar și atunci când nu suntem în stare să oferim orice altă descriere caracteristicilor pe care le vedem (Wittgenstein, 1980). Neuronii-oglindă par să explice de ce și cum, de-a lungul timpului, Wittgenstein și fenomenologii existențialiști au avut dreptate (Iacoboni, 2009).

1990 – anul care a schimbat lumea

Descoperirea de la începutul anilor 1990 a neuronilor-oglindă de către neuropsihologul italian Giacomo Rizzolatti a impus reconsiderarea, reajustarea, nuanțarea unor teorii sociologice și psihologice (de exemplu, teoria imitației, a empatiei ș. a.). În opinia lui Rizzolatti (2006), neuronii-oglindă au următoarele proprietăți: Constituie un mecanism care proiectează spre zonele motrice descrierea unei acțiuni, elaborată în ariile vizuale complexe. Acest mecanism de transfer comportă o varitate de operații. Una dintre funcțiile esențiale este aceea de înțelegere a acțiunii. De ce faptul de a recunoaște ce este pe punctul de a face o persoană necesită activarea propriului sistem motor? Pentru că observația vizuală, fără implicarea sistemului motor, nu ne oferă decât o descriere a aspectelor vizibile ale mișcărilor, fără să ne informeze despre semnificația autentică a acțiunii. Activarea circuitului neuronilor-oglindă este esențială pentru a da observatorului o înțelegere experiențială a acțiunii pe care o vede.

Unde se găsesc neuronii-oglindă?

Așadar, neuronii-oglindă, situați în cortexul premotor, au funcții complexe, formând baza neuronală de cunoaștere a acțiunilor, de înțelegere a intențiilor altora, de imitare. Cu ajutorul lor putem să înțelegem imediat, fără să recurgem la raționamente, acțiunile altora, inclusiv trăirile lor psihice, exprimate prin contracția muchilor faciali (Chelcea, 2016). De altfel, există numeroase sisteme de neuroni-oglindă: pentru mimarea acțiunilor, dar și pentru identificarea emoțiilor. Neuronii-oglindă trimit impulsuri electrice, mimând descărcările electrice din creierul persoane observate (Goleman, 2006).

Funcțiile neuronilor-oglindă pe scurt

Neuronii-oglindă sunt studiați de 20 ani și s-a demonstarat deja importanța lor pentru empatie, pentru conștiința de sine (self-awareness) și limbaj și cu siguranță aceștea urmează să contribuie la elucidarea a numeroase enigme ale creierului uman, ale creșterii și dezvoltării bebelușilor. Toate aceste decurg din mecanismul simplu prin care neuronii-oglindă sunt activați nu numai în timpul propriilor noastre acțiuni, ci și în timpul observării acțiunilor celorlalți.

Neuronii-oglindă fac emoțiile să fie contagioase

Neuronii-oglindă fac emoțiile să fie contagioase și lasă sentimentele la care suntem martori să ne pătrundă, ajutându-ne să ne sincronizăm unii cu alții și să urmărim ceea ce se petrece. Îl simțim pe celălalt în cel mai deplin sens al cuvântului: îi percepem sentimentele, mișcările, senzațiile, emoțiile în timp ce acționează înlăuntrul nostru. Abilitățile sociale depind de neuronii-oglindă. Pe de o parte, imitând ceea ce observăm la o altă persoană, ne pregătim să dăm un răspuns rapid și potrivit (adecvat). Pe de altă parte, neuronii răspund la simpla aluzie a unei intenții de mișcare și ne ajută să-i depistăm motivația posibilă. Capacitatea de a anticipa motivațiile altcuiva ne oferă informații neprețuite și ne permite să rămânem cu un pas înaintea oricărui posibil eveniment, ca niște cameleoni sociali (Goleman, 2018).

Celălalt înțelege acțiunea mea

Datorită neuronilor-oglindă celălalt ajunge să înțeleagă acțiunea mea deoarece creează o copie a ei în crierul său. Aceste sisteme, ne permit să înțelegem ce e în mintea altora nu prin raționament conceptual, ci prin simulare directă; simțind, nu găndind (Rizzolatti, 2006). Specialiștii în neuroștiințe numesc rezonanță emaptică starea de reverberație reciprocă, legătura dintre creiere care dă naștere unui sistem de circuite interpersonal prin intermediul căii inferioare. Aceste legături au fost studiate și descrise de către psihiatrul americat de la Universitatea din Geneva, Daniel Stern, care de câteva decenii observă în mod sistematic mame și copii mici.

De fapt, suntem într-un dialog constant

Stern a ajuns la concluzia că sistemele noastre nervoase sunt construite pentru a fi captate de sistemele nervoase ale celorlalți, astfel încât să-i experimentăm pe ceilalți ca și când am fi în locul lor. În astfel de momente are loc un gen de schimb reciproc, fiecare persoană, prin rezonanță, simte experiența celuilalt. Stern, demonstrează științific viziunea lui Moreno, susținând că nu mai putem să ne considerăm mințile independente, izolate și separate, ci trebuie să le vedem permeabile, în permanentă interacțiune, ca și când ar fi legate într-o conexiune invizibilă. La nivel inconștient, suntem într-un dialog constant cu orice persoană cu care interacționăm, și ne adaptăm fiecare sentiment și fiecare gest la ale celuilalt (Goleman, 2018).

Neuronii-oglindă sunt responsabili de imitare

Stern sugerează că neuronii responsabili de imitare funcționează ori de câte ori simțim starea lăuntrică a unei alte persoane și rezonăm cu sentimentele ei. Conexiunea dintre creiere provoacă o sincronizare a trupurilor, gândurilor și emoțiilor. În cartea sa Inteligența socială, Daniel Goleman, extinde foarte mult potențialul neuronilor-oglindă. În timp ce construiesc punți între oameni, neuronii-oglindă creează un duet tacit, care deschide calea pentru transferuri subtile, dar puternice (Goleman, 2018). Această idee este asemănătoare cu cea a lui Moreno referitoare la faptul că tele cimentează relația.

În studiile sale, Paul Ekman[4], a cercetat o altă perspectivă a procesului imitiativ. El pleacă de la premisa că în mod normal oamenii empatizează spontan (în funcție de anumiți declanșatori inconștienți), și a încercat să manipuleze acest aspect, încercând să studieze consecințele unui act deliberat de imitare. În final, el ajunge la concluzia că atunci când oamenii sunt rugați să imite expresia de fericire, frică sau dezgust de pe chipul cuiva, și să trezească acele emoții în ei înșiși, aceasă acțiune (de imitare deliberată) activează aceleași circuite neuronale ca și în cazul în care persoana doar ar observa (Ekman, 1992). În timp ce observăm o emoție la o persoană, simțim literalemente împreună cu ea. Cu cât efortul nostru este mai mare sau cu cât sunt mai intense sentimentele exprimate, cu atât mai puternic le simțim înlăuntrul nostru (Goleman, 2018). În legătură cu cele menționate mai sus, aș putea să fac o paralelă referitoare la convingerea lui Moreno că sensibilitatea tele-ică poate fi dezvoltată. Odată ce o persoană este motivată să se conecteze la realitatea celuilalt, cu alte cuvinte să exerseze roluri la distanță și în măsura în care este posibil să își verifice percepțiile, ea va reuși să își extindă foarte mult repertoriul rolurilor și nivelul de percepție – obiectiv pe care și-l propune metoda psihodramatică.

Neuronii-oglindă influențează conștiința noastră de sine

Teoria lui Vilayanur Ramachandran[5] de la Universitatea din California este că omenirea folosea rețeaua sofisticată de neuroni-oglindă și în urmă cu circa 75.000 de ani. El susține că neuronii-oglindă influențează conștiința noastră de sine: Cred, de asemenea, că acești neuroni nu ajută doar la simularea comportamentului altor oameni, ci pot fi îndreptăți către interior ca și cum am crea o reprezentare de ordinul doi sau o meta-reprezentare a proceselor propriei minți. Aceasta ar putea fi baza neuronală pentru introspecție. Această perspectivă expusă de omul de știință Ramachandran ne arată că suntem conectați și că nu există un „eu” independent, separat, inspectând lumea sau inspectând alte persoane și că nu există o diferența reală între conștiința personală și conștiința altcuiva. Această idee este împărtășită de Stern, Goleman și de asemenea de către Moreno.

Introiecția

Introiecția – termen psihanalitic – act psihic de asimilare a eului unei alte persoane la propriul eu, manifestat prin imitarea inconștientă a comportamentului acelei persoane – pare să fie o noțiune care converge funcțiilor sistemului de neuroni-oglindă (Iacoboni, 2009). Desigur, imitația poate funcționa în ambele moduri, iar un studiu recent asupra maimuțelor a furnizat dovezi inerente că neuronii-oglindă joacă un rol important în capacitatea de a-ți da seama dacă altcineva te imită. Pentru psihodramatiști neuronii-oglindă sunt expresia neurologică a tele-ului.

Neuronii-oglindă au importanță pentru o creștere și dezvoltare armonioasă a copiilor

Cu ajutorul lor învățăm foarte repede în primii ani de viață să zâmbim, să plângem, să ne încruntăm, să exprimăm disconfort, să cerem ajutorul, să mergem, să mâncăm singuri ș. a., comportamente și norme ale familiei și grupurilor din care facem parte. De aceea putem spune că neuronii-oglindă sunt responsabili pentru evoluția noastră. Prin oglindire, practic copilul are acces la informațiile furnizate de toți strămoșii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informațiile din cadrul familiei extinse sau poate chiar transgeneraționale. Astfel, copilul își construiește structura sa emoțională care va stă la baza dezvoltării sale ulterioare. Copilul devine prin imitare oglinda emoțiilor vechi și noi, ale durerilor vechi procesate sau neprocesate, ale mamei în primul rând, și ale părinților și/sau educatorilor săi în general.

Tendințele majore în cercetarea neuronilor-oglindă astăzi

Unele studii investighează ceea ce oamenii de știință numesc diferențe individuale („individual differences”): cele care investighează activitatea redusă a sistemului neuronilor-oglindă la pacienții cu autism și cum aceasta se corelează cu severitatea autismului; alte studii cercetează activitatea neuronilor-oglindă în rândul adolescenților sau adulților sănătoși și au corelat-o cu o varietate de măsuri de competență socială și empatie. Premisa acestor cercetări este înțelegerea biologiei comportamentului nostru atât de complex – adică a comportamentului nostru social. A doua tendință se referă la dezvoltarea sistemului neuronilor-oglindă. Este extrem de important să înțelegem cum se formează neuronii-oglindă la începutul vieții și care sunt factorii care favorizează o dezvoltare sănătoasă a acestor celule. Mulți cercetători își concentrează activitatea asupra investigării sistemului neuronilor-oglindă din creierul sugarului, dar acestea sunt dificil de realizat. A treia și ultima tendință a studiilor recente asupra neuronilor-oglindă este legată de dezvoltarea unei descrieri mai rafinate a proprietăților lor.

[1] René Descartes (1596 – 1650) cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un filozof și matematician francez. Deși contribuțiile intelectuale ale lui Descartes au fost extrem de numeroase și substanțiale, dedicând lucrări și tratate matematicii (algebrei, geometriei, numerelor complexe), fizicii și muzicii, totuși influența sa dominantă a rămas în filozofie, și mai exact în formularea curentului filozofic al cartezianismului de care se leagă numele său. Cartezianismul rămâne unul din curentele de gândire dominante pe toată cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fiind continuat, pe plan metafizic, de Spinoza și Leibniz.

[2] Wittgenstein Ludwig Josef Johann Wittgenstein (1889 – 1951), a fost un filosof austriac, autorul unor contribuții fundamentale în dezvoltarea logicii moderne și a filosofiei limbajului.

 [4] Paul Ekman (n. 1934) este un psiholog american și profesor emerit la Universitatea din California, San Francisco, care este un pionier în studiul emoțiilor și relația lor cu expresiile faciale. În 2009, dr. Ekman a fost numit unul dintre cei mai influenți 100 de oameni din lume, de către revista TIME. În 2014, dr. Ekman s-a clasat pe locul al cincilea printre cei mai influenți psihologi ai secolului XXI. Rezultatele lui Ekman au inspirat dezvoltarea sistemului de codificare a acțiunii faciale (FACS). FACS a fost primul și singurul instrument cuprinzător pentru măsurarea obiectivă a mișcărilor faciale. Ekman a dezvoltat acest instrument împreună cu W. Friesen în 1978, iar ulterior l-a revizuit în 2003 cu J. Hagar ca al treilea autor. FACS rămâne standardul de aur pentru identificarea oricărei mișcări pe care o poate face fața umană. Ekman a colaborat mai târziu cu Terry Sejnowski pentru a studia măsurători faciale pe bază de computer.

[5] Vilayanur Subramanian Ramachandran (n. 1951) este neurolog indian-american. Ramachandran este cunoscut pentru studiile sale de amploare și teoriile în neurologia comportamentală, inclusiv invenția cutiei oglinzilor sau mirror visual feedback.

Lasă un comentariu